Moartea, sau ce numim noi "moarte" este doar o stare, o emotie, un fapt firesc.
Mie imi place sa o numesc "trecere", o trecere de la o existenta la alta. Este doar o alta etapa in evolutia spiritului, iar pe aceasta planeta am trecut de atatea ori prin ea, incat nu ma mai sperie, nu ma emotioneaza negativ, nu o privesc ca pe ceva necunoscut. As putea spune ca e ca mersul pe bicicleta. Chiar daca nu ai mai pedalat de mult, nu se uita cand incaleci din nou bicicleta.
Moartea e identica cu nasterea. Asa cum nu ne amintim nasterea decat la nivel inconstient in aceasta viata printr-o regresie controlata, la fel si starea numita moarte poate fi asemanata cu nasterea. Moartea inseamna o noua renastere, iar ca sa te nasti ... trebuie mai intai sa mori. Ca sa inceapa ceva, undeva, trebuie sa se termine intai acel ceva, undeva.
Am sa dau un exemplu:
Ca un fir de iarba sa rasara din nou din pamant, trebuie mai intai sa treaca prin moartea datorata intemperiilor vremii neprielnice. Sta un sezon in pamant, si cand vremea e din nou prielnica, rasare printr-o noua nastere, sau renastere din radacinile aflate in pamant, menite sa treaca printr-o noua experienta in alta existenta. Acum, sa rasturnam putin mai mult imaginea creata. Punem firul de iarba cu radacinile in sus. Pamantul devine cerul, radacinile devin cordonul de argint care ne leaga de monada, iar firul de iarba ce creste si ajunge la maturitate suntem noi ca si suflet cu toate experientele adunate de la prima samanta plantata pentru prima oara. Nu e asa ca are un nou inteles, mai acceptabil?
Pentru ca planul in care ne manifestam acum (3D) este unul dual, atat nasterea cat si moartea luata in parte este duala. La ceea ce numim nastere, spiritul are nevoie de un trup pe care il poate obtine prin multiplicare embrionului nou creat, gestatie si expulzia fatului insufletit cunoscuta de noi nastere. Ca sa se produca nasterea finala, este nevoie de 9 luni de pregatire intrauterina. Ca sa trecem prin moartea finala (ma refer la timpul pana se desprind toate firele energetice) sufletul are nevoie de 40 de zile, iar trupul de 7 ani. Astea fiind intelese, trupul ramane in aceasta densitate pentru ca rezista doar vibratiei de aici (din pamant suntem facuti, in pamant ne intoarcem), iar sufletul desprins se duce catre monada mama, catre ceea ce unii dintre noi numim "acasa".
Am venit aici prin aceasta intrupare sa invatam prin experimentare, iar suma experientelor traite, imbogateste sufletul care se aduna ca si cunoastere spiritului. Cu cat spiritul are mai multe experiente invatate, cu atat creste in evolutie, putem spune ca are, sau cineva poate afirma ca avem un suflet evoluat. Cu fiecare intrupare aici, pe aceasta planeta sau pe altele, in aceasta galaxie sau altele, chiar daca ne intrupam sau ne manifestam ca si spirit neintrupat, toate experientele, misiunile, trairile, se aduna toate la vechimea, cunoasterea si imbogatirea spiritului singular, unic sau ca si ciorchine de suflete.
Asa ca, dupa umila mea parere si din ce mi s-a permis sa vad si sa inteleg pana acum, prin trairea experientelor intr-o existenta, invatam prin experimentare cu scop de imbogatire a cunoasterii ce ramane ca bogatie spiritului, iar moartea vine ca un finish, ca un termen limita, ca ceva ce se termina pentru a da voie unei noi experimentari intr-o alta viata, sub alt nume, cu alte trairi, cu alte experiente, alta familie (mai mult sau mai putin), job, tara, continent, situatii noi parca special create pentru invatare.
Deci ... stiind toate astea, pentru ce sa-mi mai fie frica de ceea ce numim moarte?
Pentru ce sa privesc aceasta trecere ca pe ceva necunoscut, nemaintalnit, ceva care sa ma faca sa-mi imaginez ceva, sau orice din ce oricum nu mi se permite sa-mi amintesc? Va spun eu ... e bine ca ni s-a dat uitarea. E ca un scut de protectie pentru suflet. V-ati intrebat vreodata de ce copii nu rad cand se nasc, ci plang tare de tot?
Toate trecerile, fie ca e vorba despre nastere sau moarte e formata din emotii. Cand ne nastem, venim din straturi superioare, din densitati usoare si intram in cele grosiere. Imaginati-va ca treci printr-un strat de aer, apoi prin densitatea apei, apoi te scufunzi in una de consistenta gelatieni, smoalei, etc. Nu e prea placut, nu-i asa? Cand ne intoarcem ... e cam la fel. Sufletul traieste ca si emotie toate aceste treceri (unii le numesc vami) si uneori percepem ca pe ceva neplacut, alteori (cand esti un suflet evoluat) parca abia astepti sa ajungi mai repede ca sa-ti incepi misiunile. Plansul ramane oricum ca o manifestare a emotiei, dar intotdeauna se transforma in ras intr-un final.
Moartea ca si nasterea, e o alta emotie, mai normala decat orice firesc trait in acesta existenta.
Poate ca nu intamplator, dacii plangeau cand se nastea un copil, radeau si petreceau cand un suflet pleca dintre cei vii.
Stiau ei ce stiau ...
