Ioan
Petru Culianu (n. 5 ianuarie 1950, Iași - d. 21 mai 1991, Chicago),
istoric al religiilor, scriitor și eseist de origine română. A fost profesor de
istoria religiilor invitat la Divinity School, University of Chicago. Discipol
și protejat al lui Mircea Eliade. A fost asasinat prin împușcare, la 21 mai
1991, în WC-ul din clădirea Universității din Chicago înainte de a primi cartea
verde și a fi angajat ca profesor asociat la Divinity School (apud.Ted Anton).
Crima nu a fost elucidată.
------------------------------------------------------------------
Sufletul
ca naveta spatiala
Subiectul
capitolului de fata îl constituie istoria acestei doctrine consecventiale.
In esenta,
doctrina sustine ca, în coborîrea-i spre corp, sufletul este învaluit în
influente planetare, conŹstituind un adevarat „vehicul"
care îl transporta jos, permitîndu-i sa se încarneze.
Invers, dupa
moarte, „vehiculul" decoleaza cu sufletul în el, fiind abandonat treptat în timpul trecerii printre
planete, care acum îsi recupereaza fiecare contributia avuta anterior la
formarea învelisului.
Eliberat de „vehicul", sufletul se întoarce
la locul sau de origine, asteptînd
renasterea sau, poate, o soarta mai buna.
Pentru a
întelege radacinile acestei teorii importante si bizare, care a modelat ideile
despre calatoriile interplanetare ale sufleŹului pîna în secolul al XVII-lea,
trebuie sa ne reîntoarcem în timp cu cîteva secole, la o perioada situata între
primele decenii ale secolului al II-lea si sfârsitul secolului al IV-lea.
Cei mai
remarcabili filozofi ai secolului al II-lea - gnosticul crestin Basilide,
Numenius, Celsus si cei doi Iulian (Iulian Chaldeanul si fiul sau, Iulian
Teurgul, autori ai Oracolelor Chaldeene) - erau obsedati de o întrebare, pentru
care interesul a scazut mult în zilele noastre : cum coboara sufletul din
tarîmul sau ceresc, pentru a se încarna în corp si în ce fel se reîntoarce el
la originea sa ?
Primii care au raspuns coerent la aceasta
întrebare au fost gnosticii, grupuri de platonicieni radicali, în general
crestini, care s-au razvratit împotriva ordinii conventionale a lumii concepute
de platonism si iudaism.
Ei afirmau
ca aceasta lume si creatorul sau sînt, daca nu malefici, cel putin inferiori si
ca fiintele umane sînt superioare lumii si creatorului ei.
Gnosticii,
care nu erau constituiti în organizatii mari, ci formau mici grupuri
independente, au lasat numeroase tratate, dintre care unele s-au pastrat în
traduceri în limba copta, gasite de învatati în secolele al XlX-lea si al
XX-lea.
Unul dintre
aceste tratate, existent în patru versiuni copte, este Apocriful lui Ioan
(apocryphon înseamna aici „carte
secreta", iar Ioan este Apostolul Ioan).
In Apocriful
lui Ioan, antropogonia („crearea omului") este
precedata de un lung prolog în ceruri.
Este
suficient sa spunem aici ca tînguirile Sofiei - o entitate feminina solitara de
la marginea plenitudinii (pleroma) emanatiilor divine - sînt auzite de pleroma
în ceruri.
Doi eoni
principali sînt trimisi sa salveze lumea creata de Ialdabaoth-Authades,
Creatorul Arogant, fiul avortat al Sofiei.
Cei doi sînt
numiti Omul Primordial si Fiul Omului, iar acesta din urma este reprezentat sub
forma unei imagini reflectate de ape.
Guvernantii
(arhontii, puterile) vad aceasta imagine si îsi spun unul altuia: „Sa facem omul dupa chipul lui Dumnezeu si dupa asemanarea Sa
[sau a noastra] ".
Ei fac o
creatura (plasma) ca imitatie (mimesis) a imaginii reflectate în apa, care nu
este decît un simulacru imperfect al omului perfect (teleios).
Numele
acestei creaturi este Adam si fiecare dintre cele sapte puteri (exousiai)
creeaza pentru el cîte un suflet (psyche), astfel încît îngerii pot apoi
construi corpul sau ceresc pe baza acestei structuri.
Divinitatea
creeaza sufletul osos,
Stapînirea
creeaza sufletul fibros sau nervos,
Gelozia (sau
Focul) creeaza sufletul carnal (sarx),
Providenta
(Pronoia) sufletul-maduva si forma corpului,
Regalitatea,
sufletul-sînge,
Inteligenta
(Synesis), sufletul-piele,
iar
întelepciunea (Sophia), sufletul-par.
Pornind de
la aceasta baza psihica, pregatita de cele sapte exousiai, cei 360 de îngeri
fac madularele (melos, harmos) celestului Adam, din crestet pîna-n talpi.
Din punct de
vedere tehnic, acesta este un lung episod de „melothesia"
anatomica, reminiscenta a atribuirii partilor corpului celor sapte planete si
celor douasprezece semne zodiacale în
astrologia elenistica.
Evident - si
acest lucru nu trebuie demonstrat aici -, grupul de texte caruia îi apartine
Apocriful lui Ioan (care n-as fi de acord sa fie numit „sethian")
pleaca de la presupunerea ca cei sapte guvernanti cosmici sînt planetele.
Cînd citim
ca treizeci de demoni sînt atribuiti diferitelor parti ale corpului, devine si
mai clar faptul ca avem de-a face cu fundamentala polemica gnostica
antiastrologica. Treizeci este numarul gradelor unui semn astrologic.
Urmatorul episod al naratiunii a fost
adesea corelat cu traditia rabinica potrivit careia omul primordial era amorf
si imperfect. Totusi, este dificil de stabilit originea iudaica a acestui mit.
El este atît de raspîndit si se regaseste în atît de multe contexte, încît nu
este obligatorie cautarea originii sale într-o traditie anume.
Pe scurt,
scenariul este urmatorul: Adamul ceresc astfel alcatuit nu are suficienta
putere pentru a umbla, lucru care arata cît de restrînse sînt capacitatile
creatoare ale celor sapte Guvernanti, ale celor 360 de îngeri si ale celor
treizeci de demoni ai zodiacului.
Numai dupa
interventia Sophiei, Tatal suprem îi dezvaluie lui Ialdabaoth secretul animarii
acestui Golem: el va trebui sa-i sufle în fata o parte din spiritul (pneuma)
mostenit de la Sophia.
Si-abia
acum, Adam se ridica în picioare. Multumita pneumei, care îsi are originea în
plenitudine (pleroma), Adam devine superior celor sapte puteri care l-au creat
si chiar lui Ialdabaoth însusi.
Luînd seama
la aceasta, arhontii vor sa scape de el si-l arunca jos, în regiunea (meros)
materiei (hyle), regiune cosmica diametral opusa plenitudinii.
Atunci, tatal cel necreat manifesta
compasiune fata de exilatul Adam; el îi trimite ca ajutor (boethos) propria sa
respiratie, inteligenta (epinoia) sau lumina, care este Viata (Zoe).
Vazînd însa
scînteia spirituala care stralucea în Adam, arhontii imagineaza un nou siretlic
ca sa-l mentina prizonier al materiei: îi creeaza un corp fizic. Corpul fizic
al lui Adam va fi compus din cele patru elemente ale materiei (pamînt, apa, foc
si vînt), carora li se adauga întunericul si concupiscenta (epithymia)!: „Acesta este mormîntul
corpului plasmuit! Acesta este vesmîntul cu
care acei raufacatori l-au îmbracat pe
Adam, obiectul [care genereaza] uitarea! Si astfel a devenit el muritor.
Aceasta este
caderea primordiala si esecul primordial! ". In acest moment, jalnicei
creatii a arhontilor i se adauga un element crucial, un element de o importanta
capitala nu numai pentru gnostici, ci si pentru maniheisti si neoplatonicienii
tîrzii: antikeimenon pneuma („spiritul
malefic") sau, mai frecvent, antimimonpneuma („spiritul
contrafacut" ; Berlin Codex, 2).
Spiritul
contrafacut - notiune gnostica fundamentala - este definit ca o chintesenta a
puterilor astrale malefice si ca reprezentare condensata a Sortii (heimarmene).
Demiurgul
Ialdabaoth „se întîlneste cu puterile sale. Impreuna creeaza Soarta si înlantuie zeii ceresti, îngerii,
demonii si oamenii cu masuri, momente si timpuri, astfel încît toti sa fie legati cu lanturi de
[Soarta], care guverneaza peste toate lucrurile; ce plan periculos si funest!
".
„Intr-adevar, din aceasta Soarta s-au nascut toate
nedreptatile, ororile si blasfemiile, toate lanturile urii si ignorantei si, de
asemenea, poruncile tiranice, pacatele opresive si marile spaime. Si astfel,
întreaga creatie a fost orbita, pentru a nu-l mai recunoaste pe Dumnezeu, care
este mai presus de toate".
Intr-un alt
loc, spiritul contrafacut este explicat înca mai precis : este informatia
genetica de origine astrala, care însoteste fiecare suflet ce intra în lume.
Relatia unei persoane cu propria sa antimimon pneuma determina rezultatul
judecatii la care va fi supus sufletul dupa moartea fizica. Probabil mai
optimist decît alte tratate gnostice, Apocriful lui loan respinge teoria
metensomatozei: toate sufletele, inclusiv cele care au fost corupte de spiritul
lor contrafacut, beneficiaza de mîntuire, desi acestea din urma sînt salvate
numai dupa ce au fost instruite de alte suflete, care poseda spiritul viu.
Numai blasfemiile
profanatoare împotriva sipiritului comporta pedeapsa eterna.
Spiritul
contrafacut este prezentat si drept „copacul
inechitatii", chintesenta lanturilor fatalitatii astrale si factorul cel
mai influent în determinarea destinului
individual.
In acest sens,
este unul si acelasi lucru cu „apendicele"
(prosartematd) descrise de gnosticul crestin Basilide, conform lui Clement din
Alexandria (Stromata II, 112). Aceste „apendice"
sînt concrescente planetare, care ispitesc
si împing sufletul la rau.
Clement citeaza,
de asemenea, titlul unei lucrari (pierdute azi), scrisa de Isidor, fiul sau
poate principalul discipol al lui Basilide (II, 113, III-l14, 1), intitulata
Periprosphuouspsych.es (Despre sufletul adaugit).
In acest
text, Isidor se opune ideii perfect gnostice conform careia fatalitatea astrala
poate împiedica liberul-arbitru al ratiunii umane.
Este de
notat faptul ca aceasta discutie despre liberul-arbitru trebuie sa fi avut loc
înainte de anul 150 p.C. Isidor - despre care avem toate motivele sa credem ca
a fost si el un gnostic crestin - s-a angajat, de asemenea, în polemici
împotriva altor gnostici, probabil de tipul celor reprezentati de Apocriful lui
loan, care au transformat spiritul contrafacut într-un obstacol important în
calea liberului-arbitru.
Isidor se
situeaza deja pe o pozitie care mai tîrziu va fi adoptata de Pelagius sau
Iulian din Eclanum, care se opuneau, la începutul secolului al V-lea, teoriei
predestinarii a lui Augustin; Apocriful lui loan este mai aproape de ceea ce
mai tîrziu va fi pozitia maniheistilor si a lui Augustin.
Conform
acestei concluzii, gnosticii ar fi autorii doctrinei trecerii sufletului prin
sfere; si totusi, aceasta explicatie pare improbabila, deoarece gnosticii
reactionau, de obicei, prin inversarea semantica a unei teorii platonice,
prezentata initial dintr-o perspectiva pozitiva. Cu alte cuvinte, o astfel de
doctrina ar fi putut lua nastere initial în cercurile medioplatoniciene,
patrunse de astrologie hermetica, din dorinta de a întelege modul în care
planetele transmit sufletului uman calitatile lor, doctrina fiind apoi
reinterpretata de gnostici dintr-o perspectiva negativa. Aceasta ipoteza ar fi
mai usor de înteles decît opusul ei.
Avem
certitudinea ca gnosticii s-au ocupat de trecerea sufletului prin sfere înaintea
lui Numenius, ceea ce înseamna ca este mai probabila plasarea acestei teorii la
începutul secolului al II-lea sau chiar la sfîrsitul primului secol.
Indiferent
cine a generat teoria, versiunea gnostica reflecta o constanta polemica
antiastrologica, care este miezul mesajului gnostic si maniheist.
Cel mai
elaborat rezultat al unei astfel de polemici este tratatul Pistis Sophia, a
carui relatie cu maniheismul necesita studii mai aprofundate.
In Pistis
Sophia, teoria spiritului contrafacut este, în mod evident, principala legatura
dintre cosmologie, antropologie si soteriologie.
Antimimon pneuma apare pentru prima data în
Pistis Sophia în capitolele 111-115 ale cartii a doua.
Spiritul
contrafacut provine din viciile arhontilor cosmici si împinge sufletul catre
împlinirea acelorasi impulsuri vicioase, care sînt pentru el ca hrana
(trophai): „Antimimon pneuma cauta toate
relele (kakia), concupiscentele (epithymiai) si pacatele ", obligînd astfel sufletul sa comita greseli.
Dupa moartea
fizica, sufletul al carui spirit contrafacut este puternic este expediat din
nou în ciclul metensomatozei, propagînd astfel pacatul; sufletul nu este în
stare sa iasa din sirul încarnarilor periodice (metabolai), înainte de-a trece
prin ultima faza a ciclului (kyklos) care-i este astfel harazit.
Dimpotriva,
cînd spiritul contrafacut este slab, sufletul se poate lepada de el dupa
încarnarea terestra, în timpul ascensiunii sale prin sferele guvernantilor
fatalitatii astrale.
Eliberat
astfel, sufletul este încredintat bunului Sabaoth si, în cele din urma, ajunge
la Comoara Luminii.
Pentru
eliberarea sufletului din lanturile spiritului contrafacut, Pistis Sophia
propune doua metode :
botezul,
care, asemenea unui foc purificator, desface sigiliile pacatelor ce împovareaza
sufletul, separîndu-l de antimimon pneuma;
si
rugaciunea de mijlocire pentru defuncti.
Mitul
creatiei sufletului împreuna cu spiritul contrafacut este relatat în detaliu în
capitolele 131 si urmatoarele, reprezentînd o parodie deloc lipsita de forta la
dialogul Timaios al lui Platon.
Cei cinci
arhonti ai fatalitatii astrale (heimarmene) trimit pe lume suflete preexistente
sau creeaza unele noi.
In primul
caz, ei dau sufletului care coboara în lume o bautura facuta din samînta
(sperma) raului (kakia) si din pofta (epithymiai), continuta în cupa uitarii.
Din alte surse (discutate în alta parte) rezulta ca, în unele cazuri, cupa
uitarii poate fi pur si simplu identificata cu constelatia Craterul sau
Caliciul. Aceasta bautura mortala devine un fel de corp (soma), în care
sufletul (psyche) este înfasurat si care este înrudit cu sufletul; de aceea se
numeste spirit contrafacut (antimimon pneuma) si apare ca un vesmînt pentru
suflet.
In cel de al
doilea caz, atunci cînd arhontii creeaza noi suflete, cei cinci guvernanti ai
fatalitatii astrale (heimarmene), adica planetele Saturn, Marte, Mercur, Venus
si Jupiter, creeaza un nou suflet din sudoarea, lacrimile si respiratia
(probabil nefaste) ale tuturor colegilor lor ceresti. Aceasta materie pentru
noul suflet, care contine, de asemenea, parti provenind de la fiecare planeta
si multe parti de la ceilalti demoni celesti, personificînd conceptele
astrologiei, va fi apoi amestecata, framîntata si rulata ca un aluat; va fi
taiata ca pîinea în bucati mici, care devin sufletele individuale,
neînvesmîntate înca în antimimon pneuma proprie.
Ca si Adam
în mitul antropogonic din Apocriful lui Ioan, noile suflete nu au suficienta
putere sa stea în picioare, ceea ce înseamna ca ele nu pot anima un corp.
Din acest
motiv, cei cinci guvernanti planetari, împreuna cu colegii lor, Soarele si
Luna, sufla peste suflete pentru a le transmite o scînteie de spirit, care
patrunde în suflete, permitîndu-le astfel sa mearga în cautarea luminii eterne.
Antimimon
pneuma este atasata de suflet cu sigiliile (sphragides) guvernantilor. Ea
constrînge (anankazein) sufletul sa se cufunde în toate pasiunile (pathe) si
nelegiuirile (anomiai) si îl mentine sub dominatia sa în timpul tuturor
transmigrarilor (metabolai) în corpuri noi.
Dupa ce au
fost astfel preparate, sufletele sînt transmise de guvernanti celor 365 de
ministri (leitourgoi) ai eonilor lor.
Bazîndu-se
pe structura sufletului (typos), ministrii construiesc o matrita (antitypos)
corporala, un recipient capabil sa primeasca un singur „pachet".
Asa cum vom
vedea imediat, ceea ce se numeste „pachet"
se compune din lucruri diverse.
Initial, el
este încredintat de ministri arhontilor Mijlocului, care pun în el destinul
(moira). Mai exact, destinul este predestinarea oarba a actiunilor de pe
pamînt, inclusiv ora mortii.
Fiecare „pachet" este compus din moira, migma (amestec), spirit,
suflet si spirit contrafacut.
Fiecare „pachet" este taiat în
doua si cele doua parti sînt plasate într-un barbat si într-o
femeie : „Ei dau o parte barbatului si o alta parte
femeii, ascunzîndu-le în hrana (trophe), în aer, în apa sau într-o
bautura".
Chiar daca
sînt departe unul de altul, barbatul si femeia încep sa se caute unul pe
celalalt în lume (kosmos), pîna se gasesc, realizînd astfel acordul (symphonia)
lor fundamental; dar, evident, aceasta ratacire în cautarea perechii este în
mod secret predestinata de ministrii celesti.
Apoi,
spiritul contrafacut se scurge în sperma barbatului si de acolo în pîntecele
(metra) femeii- în acest moment, cei 365 de ministri patrund în uter, reunesc
cele doua jumatati, le hranesc cu sîngele mamei timp de patruzeci de zile si în
urmatoarele treizeci de zile formeaza madularele (mele) viitorului copil.
Apoi,
distribuie spiritul contrafacut, sufletul, migma si moira si, în cele din urma,
le închid pe toate într-un nou corp, marcat cu sigiliile lor.
Ei
însemneaza ziua conceptiei pe palma stinga, ziua terminarii formarii membrelor
pe palma dreapta si alte date memorabile pe crestetul capului, pe cele doua
tîmple, pe ceafa, pe creier si pe inima.
In final,
numarul de ani cît sufletul va fi întrupat este însemnat pe frunte,
încheindu-si astfel activitatea birocratica, ministrii încredinteaza sigiliile
lor arhontilor razbunatori (erynaioi), care distribuie pedepse (kolaseis) si
tribulatii (kriseis).
La rîndul
lor, arhontii razbunatori le încredinteaza „colectorilor"
(paralemptai), al caror rol este de a separa sufletul de trup, atunci cînd omul ajunge în clipa
mortii, prestabilita conform cu moira sa.
Doctrina
spiritului contrafacut a fost extrem de influenta în maniheism, religie
gnostica radicala întemeiata de persanul Mani (216-276 p.C).
