Tot aud in jurul meu de ceva vreme, persoane care acuza gen “TU esti vinovat/a!”, “Tu esti rau/rea!”, “Aceasta SITUATIE a condus spre ...”, “eu NU am GRESIT niciodata!”, “eu am FACUT totul pentru ...”, etc.
Toata lumea pare vinovata pentru tot ce ni se intampla in viata, nu-i asa? Noi suntem atat de perfecti, buni, extraordinari, fara pata si prihana in aceasta dimensiune, total protejati de ceea ce credem ca stim si facem, gandim sau simtim vis a vis de altii si mai ales adapostiti de gandurile, vorbele, parerile altor „binevoitori” care par sa intareasca uneori ceea ce speram intr-un final sa ne confirme, incat uitam esentialul: sa privim adanc in interiorul nostru, inainte de a arunca sageti otravitoare cu etalari de superioritate - spre absolut tot ce reprezinta exteriorul.
Ma gandesc acum la o anume situatie ca exemplu. Cineva mi-a adresat niste cuvinte care nu a fost tocmai pe placul sufletului meu intr-un moment cand, intr-un moment de slabiciune am fost prinsa in mijlocul unei discutii si am considerat adresa cuvintelor primite de la una din parti drept jignire, umilire, fapt pentru care recunosc ca m-a bulversat si m-a durut atat de rau atunci, incat m-a facut sa-mi inghit plansul pe moment.
Cum se face ca suntem acuzati si doar o singura parte dintre cei implicati au voie sa jigneasca, le este permis sa se erijeze in statut superior fata de tot si de toate si celeilalte parti nu? Cat de sus te ridici pe pozitia de acuzator vis a vis de cel acuzat? Cu ce drept si de unde atata putere? Cine si ce anume energizeaza acest imbold de moment?
In absolut tot, in orice, trebu sa existe o pozitie de egalitate intre participantii unei discutii (fie ea si contradictorie) pentru a se manifesta naturalul, normalul si firescul intre doua sau mai multe persoane. Ce ai tu voie, consider ca am si eu voie. Ce-ti este tie permis, ma consider indreptatita sa mi se permita. Am deschis gura si m-am aparat din aceeasi pozitie de egalitate. Reactia ripostei mele? S-a suparat si mai tare, a luat foc. M-a acuzat ca sunt rea si ca ma folosesc de situatie platindu-i cu aceeasi moneda si mai ales intr-un mod josnic, ca sunt plina de rautate, de ego, de orice, numai de nevinovatie nu. Asa sa fie oare? Mi-am aparat sufletul si rana pricinuita in urma acuzelor primite fara voia mea, fara sa le cer, atunci, de ce se considera am gresit, cand eu doar m-am aparat? Am meditat mult la aceasta situatie, am cautat raspunsuri, intelesuri. Unde am gresit? Cine a gresit? Cat de jos ma aflam in ochii celuilalt? De unde aceste acuze? Drept plata pentru ce anume?
Am cautat in adancurile mele incercand sa gasesc vina prin acuzele ce mi s-au adus. Ma simteam nevinovata, facusem tot ce trebu din punctul meu de vedere fata de acea persoana, am facut aceleasi lucruri si am punctat cand am fost ranita de aceleasi discutii de „bun simt” cu care am fost tratata si totusi ... unde am gresit? Ma gandesc ca poate am atras o astfel de situatie. Ceva din ceea ce am afirmat, sau am actionat a condus spre. Poate ca am fost prinsa in acea situatie tocmai ca persoanele implicare sa-si invete o lectie de viata, un test ce tocmai le-a fost pus pe tava prin mine. Uneori, o persoana care primeste un rau intentionat sau nu, poate sa fie „trimis” sa fie acolo in timpul si locul respectiv, sa actioneze intr-un anume fel ca suport de lectie pentru celalalt/ceilalti. Asa se produce invatarea: ti se ofera materialul prin care sa experimentezi pana nu mai persisti prin acelasi „greseli”. Cand ti-ai invatat lectia, nu o mai primesti, situatia se schimba, tu te schimbi, treci nepasator peste situati similare.
Am reflectat o vreme la aceasta situatie. Daca ceilalti au vazut in mine o oglinda si au actionat in consecinta? Daca acuzele ce mi-au fost aduse “ca sunt rea”, spre exemplu, este tocmai o exprimare a propriei pareri despre ei insasi? Daca eu am fost totusi oglinda? Persoana oglinda din aceasta poveste?
Oare asa sa fie? Tot ce tine de exteriorul fiintei nostre, sa conduca spre adevaratul vinovat? Doar ei, cei din exteriorul nostru sunt vinovati de tot ce ni se intampla? Dar privind in interiorul nostru, oare ce gasim in afara de infatuarea ego-lui cu nevoia de a fi deasupra tuturor lucrurilor, situatiilor, persoanelor? Tot ce e inauntru nostru se afla si se manifesta si in afara. Tot ce este in afara noastra se afla si in interiorul nostru. Tot ce incercam sa ascundem cu atata usurinta folosindu-ne de tertlipuri, manipuland vorbele, oamenii, situatiile in favoarea noastra, intr-un final iese la suprafata mai devreme sau mai tarziu. Chiar si cei ce te cunosc „de-o viata” ajung surprinsi sa recunosca la un moment dat ca nu s-au asteptat la astfel de reactii, tocmai pentru ca te stiau altfel, nu te credeau in stare. Ce ne face sa ne ascundem cu atata inversunare partea mai putin placuta din noi si sa o imbracam cu manifestarea nevoii de a fi asemanatori celorlalti, de a corespunde societatii conform asteptarilor lor, de a nu face parte distinctiva de grup?
Daca ar fi sa ne luam dupa vorbele romanesti pline de intelepciune “Cine spune ala este, ca magarul din poveste” ma gandesc la povestea celui ce acuza cu sabia de acuzator, se erijeaza de fapt in ... acuzat. Sau „Oglinda, oglinjoara, cine este cea/cel mai frumos/a din tara?”. Oglinda, oglindeste doar ceea ce ii arati. Iti copie fidel fiecare miscare, gest, actiune. Ce nu-i arati ramane doar o suprafata plana, lucioasa, fara continut de reflectat, ramane ca si intreg cu alte functii. O oglinda si atat. Cand nu te oglindesti in altii asteptand confirmari, te simti doar pe tine in toata consistenta si integritatea ta, ceea ce mi se pare cel mai sanatos aspect.
Cand ne place o persoana, gasim in interiorul sau exteriorul sau elemente asemanatoare ceea ce face apropierea imediata, placuta, durabila. Cand la cineva gasim elemente care ne displac, undeva in inconstientul nostru si noi le manifestam latent sau manifest, dar le reprimam de cele mai multe ori. Asa facem diferentierea intre ce/cine ne place si ce nu, intre ceea ce apreciem si ce nu. Vad in celalalt ceea ce imi place la mine si imi repugna ceea ce nu-mi place la mine. Doar ca celalalt e o oglinda martor la propria noastra identitate.
Cand cineva acuza cu “TU esti vinovat/a” persoana respectiva spune cu alte cuvinte “EU sunt vinovat/a” de tot ce iti fac acum. Ma vad vinovat in fata reflectiei persoanei oglinda din fata mea. Ea actioneaza in acea situatie prin tot ce eu fac de felul meu si asta imi provoca un sentiment de inferioritate, tocmai pentru ca ma reflecta pe mine. Nevoia de superioritate in fata celuilalt se manifesta. Vinovatia, ca dovada a slabiciunii se trasforma in acuzator si intervine la nivel inconstient ca lupta pentru putere. Nu-mi recunosc vinovatia public, deschis pentru ca m-ar face sa par slab/a, si atunci aleg sa ma erijez in acuzator din cea mai inalta pozitie pentru ca este cel mai simplu si la indemana. Doare mai putin sa dai o palma decat sa o primesti. E mai simplu si mai firesc sa transferi vina pe altul/a decat sa iti asumi greseala ce a condus spre.
Cand cineva spune “TU esti rau/rea” persoana respectiva spune cu alte cuvinte “EU sunt rau/rea”. Oglinda va reflecta rautatea ce o vedem in celalalt prin rautatea celui ce acuza. Ceva in mine se infurie si se manifesta ca rautate prin furia ce o resimt cand explodez prin acuzele ce le transmit. Atunci simt nevoia sa-i spun cat de rau/rea este acea persoana oglinda. Din nou, slabiciunea cauzata de pierderea puterii in fata celuilalt si manifestarea inconstienta a ceea ce vad in fata mea ma face sa reactionez. Ea oglindeste rautatea din mine prin gesturile pe care le face. E mai simplu si comod sa acuz rautatea din exteriorul meu decat sa privesc in interior si sa ma doara ceea ce constientizez. De asta e mai comod sa arunc in afara rautatea ce o vad in celalat, decat sa-mi privesc si accept propriile rautati din interior. Doar suntem polari. Asa cum avem lumina si intunericul in noi, la fel coexista bunatatea si rautatea, depinde doar de ceea ce alegem sa hranim, sa crestem si sa oferim cel mai ades exteriorului.
Cand altcineva gandeste “Acesta situatie a dus spre”, defapt se vrea a spune “EU am creat aceasta situatie”. Oglinda imi arata toata insiruirea de evenimente care a tesut si a condus spre situatia ce am lasat sa se creeze chiar cu ajutorul meu, la care am avut si eu o contributie destul de importanta, dar ceva din mine ma face sa nu-mi aduc vina acestui aport. Invinovatesc exteriorul pentru ca vina mea se afla interiorul situatiei. Prezint doar ambalajul frumos sau mai putin placut creat prin efectele resimtite, dar nu arat nimic din ce se afla in interior, pentru ca ar fi o slabiciunile ca ceilalti sa vada cauza/cauzele care au condus spre. Poate ca de asta darurile sunt ascunse in ambalaje frumoase si par mai atractive prin exteriorul pompos cu care este oferit. EU am lasat ca lucrurile sa se manifeste liber, sa se degenereze in situatia existenta. Mi-a fost mai comod asa, am avut niste beneficii in acel moment ce m-au facut sa ma simt confortabil. Acum ca situatia nou creata ma deranjeaza si nu gasesc solutii de iesire, imi creeaza disconfort si ma nemultumeste. Din nou, dau vina pe exterior, fara sa aprofundez la cum am lasat, cum am permis eu personal ca lucrurile sa ajunga in acest punct.
Cand se afirma ca “EU NU AM GRESIT NICIODATA”, se vrea a spune “EU AM GRESIT INTOTDEAUNA”. Oglinda imi arata prin cel din fata mea de fiecare data cand am gresit. Manifestarile sale se recunosc si prin forma ce prinde contur prin manifestarile mele. Oglinzii nu-i scapa nimic, niciodata. Pe ea nu o poti minti. Extrapoland acest “niciodata” ne conduce in mai toate cazurile spre “intotdeauna”. Nu exista om care sa nu greseasca mai ales cu gandul, vorba sau cu fapta, ori cand repet aproape obsesiv incercand sa ma conving prin „niciodata”, vreau sa spun cu alte cuvinte „intotdeauna”. Daca ar fi sa privim in interiorul nostru deruland situatiile in care cele afirmate au prins contur, o sa gasim cu strangere de inima ca au existat cu adevarat situatii cand celalalt/altii s-au simtit nedreptatiti de binele nostru intentionat. Furia, ca manifestare a slabiciunii din interior, ia loc puterii acuzatorului prin exprimarea greselii. E mai usor sa observi greseala celui din fata ca oglinda fidela a ta, decat sa recunosti propriile greseli cu voce tare. Vad in celalalt ceea ce eu fac de fiecare data si mai ales, simt nevoia sa punctez de cate ori am ocazia.
Cand se subliniaza “EU AM FACUT TOTUL” de fapt vreau sa afirm ca ... “EU NU AM FACUT NIMIC”. Intreaba oglinda ce ai facut practic, sincer, cu adevarat si o sa ti se raspunda ca te-ai folosit de persoane, situatii, vorbe aruncate aiurea pentru ca acestea sa umple ceea ce ar fi trebuit tu sa faci. Cand atingi cu un deget mana unei persoane, aceasta simte palparea ta pe propria piele, cand ii atingi sufletul cu ganduri bune sau rele, cealalta persoana simte atingerea energiei si se manifesta ca reactie a ceea ce a primit, ori cand nu faci nimic ca celalalt sa simta mesajul si afirmi totusi ca ai facut TOTUL, atunci chiar nu ai facut nimic. Nimic nu este intamplator si mai ales, nimic din tot ce ni se intampla, nu e o simpla intamplare. Primim mesaje de orice fel daca ne sunt trimise cu adevarat, ne implinesc doar atunci cand sunt asteptate, dorite, cerute ca nevoie si capata consistenta atunci cand ne sunt oferite pe masura asteptarilor noastre. Daca eu cer putina apa intr-un pahar de la cel ce stiu ca poate sa-mi ofere si primesc o sticla goala alaturi de indemnul "descurca-te singur", apoi gestul este trecut la fapte <bune> si mai este si trambitat sus si tare ca m-a ajutat cand mi-a fost sete, a fost alaturi de mine ... oare cum se numeste?
Intelesurile din aceste mesaje intuitive clarificatoare m-au condus spre dorinta de a afla mai mult si am ales sa fac meditatii pe aceste teme, ca cerand ajutor de sus, sa mi se arate daca se potrivesc cu legile divine. Mi-a fost confirmat cand am revenit cu tot ce am auzit, vazut, simtit, inteles, chiar daca acolo parea atat de firesc si natural si logic. Tot ce gandesti, spui, actionezi nu ramane fara reactii in aceasta dimensiune, mai ales fara concecinte in acest plan, in aceasta viata, intrupare. Cu cat perseverezi in a acuza pe altul de rautatea din interiorul sau, cu atat iti scade vibratia, ti se mai iau din drepturi si locul energiei benefice este luat de energia intunericului in locul nou creat prin alte poveri. Aici nu mai tine de alegerea noastra, ci de decizii „de sus”. Tot ce scoti din interior si arunci spre exterior, mai ales spre ce este viu, exteriorul se invaluie intr-o patura noroioasa in care te afunzi din ce in ce mai adanc, creand frustrari, nemultumiri, furii.
Apelezi la altii sa te confirme sau sa te infirme, iar daca persoana respectiva vede cu alti ochi ceea ce se afla in interiorul tau si isi expune punctul de vedere obiectiv, logic, dar diferit de ceea ce astepti, ce alegi sa faci in prim moment? o ignori, o rejectezi, te dispersezi de ea pt ca nu s-a pliat pe nevoile si asteptarile tale de confirmare. Prieteni raman cei care ne sunt intru totul sau partial de acord cu ceea ce gandim, spunem, actionam. Oare aceste persoane nu se comporta la fel, ca alte oglinzi identice? Imi aleg prietenii care sa-mi semene, sa fie de acord, sa acccepte neconditionat imaginea mea din oglinda ce o reflect, iar suprapunerea imaginii lor peste imaginea mea sa nu creeze prea mari discrepante, mi-ar creea un nou disconfort, de care nu am momentan nevoie. Cei ce nu sunt de acord cu interiorul nostru ne devin dusmani, persoane rele, pline de ego, vinovate de ceea ce ni se intampla, care creeaza situatii in care sa se manifeste, gresind in actiunile lor, cand eu, cel furios pe altii am facut TOTUL ca sa nu se ajunga aici. De reflectat, intradevar ...
In alta zi am meditat cerand sa mi se arate mai adanc aceste intelesuri. De data asta mi s-a aratat prin ce se face plata. Cei care acuza, cei ce lovesc intr-un suflet vinovat sau nu de ceea ce noi consideram a fi vinovatie, greseala in aceasta dimensiune, platesc prin BOALA. De orice fel, incepand de la o simpla durere de cap, la stari de rau fizic (nedetectate medical in prim moment) pana la imbolnavirea unui organ, sau mai multe in acelasi timp, iar daca se persista in timp ... urmeaza trecerea in nefiinta ca lovitura finala. Nu ti-ai invatat lectia din toate situatile oferite cu care ai venit la intrupare, se considera ca s-a pierdut energie si nu se mai permite sa faci rau altor suflete. Vii data viitoare cu bonus de rezolvat prin aceasta.
Noi NU AVEM VOIE SA JUDECAM pe altii indiferent daca comportamentul lor ne deranjeaza sau nu. Nu avem voie sa dam astfel de lovituri altor suflete de nici un fel (la nivel de gand, verbal sau actional), indiferent daca ne sunt dragi sau ii uram de moarte, indiferent daca ne-au gresit sau nu. Cine judeca pe altii, se judeca pe sine insusi. Cine intinde un deget acuzator catre altul/altii, sa-si priveasca mana intinsa si sa o observe. Un deget indreptat catre celalalt are de fapt trei degete indreptate catre sine. O singura acuza inseamna ca de cel putin trei ori te acuzi.
Ca si suflete, suntem fiinte individuale, unice. Am venit aici sa ne manifestam liber, fara constrangeri, fara a fi considerati de unii inferiori sau de altii superiori. Toti suntem egali, difera doar gradul spiritual in care se afla fiecare si lectiile pe care le are de invatat in aceasta intrupare. Cine loveste un suflet indiferent de metoda alesa, de fapt se loveste pe el/ea si nu odata, ci de mai multe ori. Poate nu atunci, dar in timp, ne trezim cu stari de rau, boli sau incercari si intuitiv ne vin in minte intrebari aparent fara raspuns “unde am gresit?”, “de ce mi se intampla tocmai mie asta?”, “de ce Doamne tocmai acum?”. Ei bine, asta este raspunsul ce l-am primit privind judecata ce o atribuim altora.
In alta meditatie, am cerut raspunsuri despre indreptare. Cum se poate indrepta cineva care constientizeaza ca a gresit si cu umilinta si regret cere iertare. Mi s-a raspuns ca iertarea trebuie sa fie oferita si primita din suflet (atentie, nu doar la nivel mental exprimat prin vorbe fara traire!!), cerand ca celalalt sa te ierte sau sa-l ierti, sa simti cum ti se sfasie inima in timp ce astepti/primesti raspunsul. Sa simti asta cu mintea, trupul, sufletul si spiritul tau. Sa simti ca daca nu primesti/oferi iertarea, lumea ta se sfarseste. Dar cati dintre noi facem asta? Cati nu ignoram pe cei carora le-am/ne-au gresit? Sa-i/sa ma ierte Dumnezeu! spunem de cele mai multe ori. Cel mai greu este sa cerem cu tot sufletul „iarta-ma” si sa oferim din toata inima „te iert”, pentru ca iertarea nu este un semn de slabiciune, ci din contra, este un simbol al puterii cu care nu sunt inzestrati multi.
Incercati terapia iertarii sa vedeti cat de greu este exprimata sincer la nivel de gand, sau se exprima verbal si sau actioneaza ca manifestare.
Hai sa analizam putin. Cand afirmi „imi cer iertare”, cerand cu toata inima si tot sufletul sa primesti binecuvantarea celuilalt, ce anume ceri in rugaminte? „Imi cer iertare!” Hmm, oare nu ne cerem iertare noua insine? Nu oare noi avem nevoie sa fim iertati? Sa ne iertam pe noi insine, mai intai de toate ...
Matei (6:12) spune ca „daca iertati oamenilor greselile lor, si Tatal vostru cel ceresc va va ierta greselile voastre. Daca nu iertati oamenilor gresalele lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre” iar in (18:22) ca „trebuie sa ierti de saptezeci de ori cate sapte” ca sa primesti iertare pentru faptele facute. Cati ne-am iertat pe noi insine de saptezeci de ori cate sapte pentru ceea ce ne-am facut noua? Ca sa nu mai spun de cate am facut constient sau inconstient altora.
Rugaciunea Tatal nostru spune „iarta-ne noua gresalele noastre, asa precum iertam si noi gresitilor nostri”. Seamana ca un blestem, sau program subliminal ce intra si ramane in structuri daca ma intrebati pe mine. Daca ma iert sau iert pe altii, voi fi iertat. Asa cum eu nu pot sa ma/iert si nu pot trece peste tot ce ma infurie in acest moment sau oricand in alta situatie, asa nici mie sa nu mi se ierte si sa nu se treaca cu vederea peste.
Lovind in persoana oglinda din fata noastra lovim de fapt in noi insine.
La urma urmei gandim, exprimam, actionam ca ceea ce suntem in interior, pentru ca exprimarea interiorului manifesta exteriorul prin ganduri, vorbe, actiuni. Imi vine acum in minte povestea cu fata babei si fata mosneagului, in care uneia ii ieseau din gura perle, margaritare si o multime de bogatii, iar celeilalte serpi, gandaci si viermi ca exprimare a ceea ce se afla in interiorul fiecareia raportat la exterior.
Daca in fiecare suflet se afla o scanteie din Dumnezeu, neiertandu-ne pe noi sau pe altii, ma gandesc ca nu-l iertam pe insusi Dumnezeu. Aratand cu degetul si transferand vina noastra interioara asupra celuilalt/altora, il acuzam de fapt ... pe Dumnezeu. Si cu asta ... am spus cam tot.
Nu pot sa inchei ceea ce am inteles din tot ce mi s-a aratat si am scris, decat cu „Oglinda oglinjoara ... CINE SPUNE - ALA ESTE”, ca raspuns a ceea ce reflecta fiecare, din oricare alta poveste.
